Amatorul sau aura cresterii
Katia Cuculescu
Asocierea cuvântului „amatorism” cu acela
de „experimentare” ne poarta cu gândul mult
mai departe de zona facilului, diletantilor, nonprofesionalului
si anume releva o tenta de necesitate (cu precadere în
domeniul artelor), pentru o recuperare a fortei imaginatiei,
libertatii de exprimare, pluralismului, noutatii. Dovada clara
o reprezinta si expozitiile contemporane de pretutindeni,
realizate de catre profesionisti sau amatori, începatori.
Liantul între cele doua tipuri de artisti este dragostea
pentru experienta: a fi profesionist înseamna a exersa,
învata din experimente, ulterior a însusi tehnici
pe care sa le utilizezi repetat, la maxim. Amatorul poate
sa adere sau nu la setul de reguli, metode, materiale existente
si acceptate deja de catre comunitatea artistica sau sa caute
noi modalitati de expresie si interpretare, sa porneasca totul
„de la zero”, nefiind legat, influentat necesarmente
de un „bagaj” mostenit de catre profesionist în
urma unor studii de profil (de exemplu cele academice).
Care ajunge sa fie diferenta între o instalatie ready
made (de pilda – rafturi de biblioteca numite „Câine
de paza”) facuta de catre un student la arte plastice
si una similara, executata de un profan amator? Mai este necesara
o instruire profesionala riguroasa pentru creatorii contemporani
daca „productiile” lor sunt de aceeasi calitate
si succes? Aparent, singurul mare beneficiar al educatiei
ar fi cumparatorul / spectatorul care trebuie sa detina chei
de acces, de interpretare si întelegere a artefactelor
achizitionate, în care investeste financiar sau sentimental.
Profesionistul care cunoaste deja o istorie a artei si continua
mimetic un curent / stil se depriveaza singur de a lasa amprente
personale unice. Ceea ce produce el reprezinta de obicei ceea
ce asteapta consumatorul, profesionalismul fiind astfel redus
la o... profesie, o simpla meserie. Surpriza intervine când
un anonim amator, lipsit de ajutorul si baza unei solide culturi
(solidifiante în acelasi timp – adica izolatoare,
obligând artistul sa tina mereu cont de ceea ce a studiat
la scoala si preexista lui!) reuseste sa aduca elemente de
noutate, care pot ulterior deveni tendinte urmate, de ce nu
predate chiar viitorilor respectabili profesionisti!
Reabilitarea amatorismului este inevitabila, tot mai prezenta
în trasaturile artei post-postmoderne. Formula magica
„totul e permis” atrage noi încercari, noi
artisti, însemnând moartea conceptiei prafuite,
conform careia doar anii grei de studiu sub îndrumarea
vreunui maestru sunt valabili pentru slefuirea unui talent.
Exista întotdeauna si varianta autocizelarii, pentru
cel care cauta completarea informatiei / metodelor, prin cercetarea
„clasicelor” surse. Totul e permis, cu exceptia
stagnarii. Faptul ca ai trecut prin scoli superioare de profil,
nu garanteaza succes sau contributii interesante în
istoria artei. Singurul lucru care ne poate salva este noutatea,
cautarea ei, experimentarea facând atât din profesionist
cât si din amator parteneri competitivi. Fiecare are
nevoie de caracteristicile celuilalt: spontaneitatea amatorului
aduce un plus celui care produce doar în cadrul unui
sistem; cunostintele si certitudinile unui profesionist pot
usura efortul cuiva care experimenteaza unde si cum nu are
rost... Poate asadar deveni experimentarea ceva depasind tranzitoriul?
Poate amatorismul, înteles ca deschidere, iubire, curaj
de aplicare si cautare, sa devina un stil de sine statator,
important oricarui tip de creator? Daca totul e permis, nu
semnifica oare ca oricine poate încerca?
|
