Apoi intervine o alta spinoasa problema si anume lipsa, de cele mai multe ori, a mesajului. Artistii care creaza o asa-zisa arta de duminica pierd din vedere mesajul, care ar trebui sa însoteasca întotdeauna o opera destinata publicului consumator de arta. Alteori, datorita unui minim de mijloace artistice cunoscute, chiar existând mesajul, acesta nu este corect receptat.

Exita mai apoi artisti bine pregatiti, care au un cuvânt de spus într-ale artei dar care, datorita complexitatii mesajului, nu sunt întelesi de privitor. Toate acestea pentru ca nu exista persoane specializate pentru intermedierea receptarii actului artistic: criticii sau cunoscatorii de arta care ar trebui sa actioneze asemeni unor traducatori ai non-figurativului înspre figurativ, ai abstractului înspre concret, ai actului creatiei în cuvinte.

În ceea ce priveste publicul, fara de care arta nu si-ar îndeplini menirea, exista mai multe categorii identificabile conform teoriei lui Umberto Eco, aplicate la arta:

1. Privitorul empiric, care nu detine minimul de informatie despre arta, dar este amator de arta, pentru ca gaseste corespondente clare între lucrarea de arta si repere din cotidian. Acest tip de consumator nu poate aprecia din punct de vedere estetic sau calitativ o lucrare de arta, urmarind în principal aplicabilitatea practica (se potriveste sau nu cu designul interior al încaperii).

2. Privitorul model este cel care cunoaste câte ceva despre arta, poate identifica autorul, perioada, curentul, reguli de baza ale compozitiei, si care poate face câteva conexiuni. Prin urmare poate aprecia mult mai mult o lucrare.

3. Privitorul enciclopedic este cel care se apropie de ideal (caci idealul este intangibil), cel care cunoaste amanunte cu privire la universul intim al artistului: biografia artistului, influente, evenimente din epoca, ce si-ar fi putut pune amprenta asupra creatiei. Acest tip de privitor poate face conexiuni privind perioada respectiva, modelele si temele predilecte în creatia vremii fiind capabil sa pozitioneze corect o lucrare pe scara valorilor.

Eterogenitatea publicului ridica o problema suplimentara: faptul ca el se poate erija într-un posibil comanditar, influentând astfel mesajul emis. Datorita pozitiei sale de finantator, comanditarul poate influenta subiectul, stilul si tehnica lucrarii si – mai grav- calitatea ei. Libertatea de creatie a artistului este astfel îngradita de necesitati de natura practica. Un comanditar empiric nu va investi în arta pentru arta ci va cumpara lucrari doar pentru ca ele se potrivesc cu ambientul sau interior. Exista astazi si comanditari care cumpara doar arta consacrata si care nu sunt dispusi sa acorde o sansa tinerilor artisti, ei privind arta ca pe o viitoare investitie sigura. În ceea ce priveste tinerele talente, problema rezulta din lipsa unor critici instruiti care sa consilieze cumparatorii potentiali, educându-le gustul pentru arta cu adevarat valoroasa.

În prezent, în România, nici artistii, nici publicul nu sunt pregatiti pentru comunicare. Ideile si inovatiile nu sunt gândite programatic,. Iar artistii trebuie sa creeze ceea ce le impune comanditarul, publicul, din considerente materiale. În concluzie, arta a devenit o chestiune elitista, neînteleasa de toata lumea.
Publicul se rezuma de cele mai multe ori la cei cu resurse financiare, care nu înteleg actul artistic la adevarata valoare si cei care o apreciaza si fac eforturi sa o înteleaga dar nu îsi pot da frâu liber pasiunii din motive financiare.